Sisteme europene de educaţie muzicală

Sisteme europene de educaţie muzicală

Educaţia muzicală contemporană este una dintre sarcinile învăţământului european şi universal ca parte a nivelului de cultură şi civilizaţie a omenirii din secolul al XXI - lea.

Secolul al XX-lea,  numit  de către  suedeza  Ellen Carolina Sofia Key  (1849 - 1926), „secolul copilului”, a determinat pedagogii şi muzicienii din lume să găsească pentru copil metode adecvate de iniţiere muzicală.

Aşa cum se va vedea în lucrarea de faţă, acest demers a  născut  opinii diferite,  dar până la urmă  viziunea  care a triumfat este aceea  că  educaţia muzicală trebuie făcută „prin şi pentru muzică” aşa cum a spus compozitorul vienez Émile Jaques - Dalcroze (1865 - 1950),  cu precizarea că aceasta  devine mai eficientă în clipa în care este vocal - instrumentală.

Émile  Jaques - Dalcroze  ne lămureşte  asupra scopului educaţiei muzicale şi anume că se învaţă „prin muzică” problemele şi atitudinile necesare  vieţii şi tot prin ea se învaţă  „pentru muzică”  adică formează deprinderi şi cunoştinţe muzicale.

Cea mai importantă deprindere este cea legată de interpretare. De aceea am considerat că realizarea acestei importante deprinderi în activităţi educaţionale reprezintă o temă de strictă necesitate, mai ales ţinând seama de faptul că formarea ei constituie obiectivul – denumit în prezent de documentele curriculare  - competenţa – educaţiei muzicale.

Realizarea acestei ţinte educaţionale contribuie la rezolvarea unei multitudini de aspecte care ţin de dezvoltarea personalităţii elevilor, de cultivarea aptitudinilor lor muzicale şi artistice şi de realizarea unei strânse legături între şcoală şi societatea.

De-a lungul timpului s-au conturat mai multe direcţii, concepte şi metode de educaţie muzicală, pe care le urmărim în continuare.

Trecerea în revistă a evoluţiei generale în care se integrează conceptele moderne de educaţie muzicală se doreşte a fi o pledoarie în favoarea  formei atinsă de documentele curriculare europene actuale, preocupate de planurile tot mai diversificate asupra cărora îşi extinde influenţa educaţia muzicală¹³.

Pedagogul ceh, Jan Amos Comenius - autorul celebrei Didactica magna, a creat un sistem modern de educaţie, în interiorul căruia educaţie muzicală ocupa un loc important. Aşa cum a subliniat în Didactica magna, educaţia estetică îşi găseşte cele mai importante principii (al învăţării lesnicioase, temeinice, concise şi rapide) şi metode. Elevul, după ce-şi formează deprinderile de scris şi de citit în limba maternă, după conturarea deprinderilor matematice elementare – de calcul în scris şi cu abac - şi de măsurare a lungimilor, lăţimilor şi distanţelor, vine rândul elementelor muzicale, formulate astfel: „să ştie să cânte melodiile curent folosite, iar cei cu aptitudini, şi începuturile muzicii figurale”. Aceasta înseamnă învăţarea cântării pe note, dublată de activităţile de învăţare „pe de rost  a unei sumedenii de psalmi şi cântări bisericeşti, care sunt uzuale în biserica fiecărei localităţi, ca astfel ei (după cum spune apostolul), fiind crescuţi în lauda Domnului, să ştie să înveţe şi să-şi amintească reciproc psalmii, imnurile, cântecele spirituale, ca să poată cânta cu dragoste din inimile lor lui Dumnezeu”¹⁴.

Jean - Jacques Rousseau a pledat pentru realizare educaţiei în condiţii naturale, fireşti, idealul său pedagogic, Emil, urmând să-şi formeze importante deprinderi muzicale, îndeosebi interpretative. El  acordă educaţiei muzicale  pagini  întregi din lucrarea Émile sau despre educaţie publicată în anul 1762 şi în Dicţionare de la musique. El pledează pentru cunoaşterea globală a muzicii iar  executarea ei trebuie dublată de activitatea componistică, astfel ajungând la înţelegerea totală a muzicii.

Ambii pedagogi amintiţi au considerat că, după deprinderile de scris şi citit în limba maternă, după deprinderile matematice elementare este rândul elementelor muzicale: „să ştie să cânte melodii curente folosite, iar cei cu aptitudini, şi începuturile muzicii figurate” ceea ce înseamnă cântarea pe note. Pentru o uşurare în învăţarea muzicii Rousseau propune notaţia cifrată.

  Potrivit concepţiei lui Johann Heinrich Pestalozzi şi a şcolii sale, educaţia muzicală ocupă un loc important într-o serie de direcţii ce deschid noi orizonturi educaţiei muzicale şi constă în legătura dintre semiografie şi expresivitatea muzicală cu rol în percepţia muzicală.

În concepţia lui Johann Heinrich Pestalozzi (1746 – 1827) şi a şcolii sale, educaţia muzicală ocupă un loc la fel de important în dezvoltarea celor trei sarcini ale cultivării spirituale a omului, care deschid noi orizonturi educaţiei muzicale, în concepţia sa vocea dezvoltându-se ca o consecinţă a exersării, tot aşa cum simţul văzului şi al auzului se dezvoltă prin exersare continuă şi trebuie să ţină seama şi de nevoile copilului.

Filosoful şi psihologul german Johann Friederich Herbart (1776 - 1841) consideră că educaţia are în componenţa sa trei elemente care se  intersectează şi se influenţează, astfel :

      1 - supravegherea şi constrângerea copilului de către adult;

      2 - pentru reuşită, învăţarea trebuie să satisfacă tipuri de interese ale  copilului cum ar fi: interesul empiric, speculativ artistic, moral şi dobândirea  celor însuşite prin intuiţie, explicaţie, aplicaţie;

      3 - voinţa elevului trebuie fortificată şi valorificate elementele morale din fiecare lecţie.

În atenţia pedagogilor europeni de la începutul secolului al XX – lea a stat ideea că personalitatea copilului pentru a se forma şi dezvolta trebuie să existe o forţă canalizatoare,  ordonatoare,  şi de stimulare a  energiilor  fizice şi psihice ale copilului.

Următoarele sisteme de educaţie prezentate mai jos ne interesează în mod special, deoarece acordă importanţă educaţiei muzicale şi va trebui să insistăm în special asupra celor care acordă prioritate dezvoltării capacităţilor interpretative. De aceea, vom trece mai succint asupra celor care au în vedere alte laturi ale dezvoltării muzicale a elevilor, cum ar fi cel al lui D. Kabalevski, centrat pe dezvoltarea capacităţilor de receptare a muzicii.

Friederich Wilhelm August Fröbel a acordat o atenţie sporită educaţiei muzicale,  asociind  cântecele,  cu jocul, producător de bucurii şi generator al unei adevărate  „băi morale”  şi deschizând drum spre conturarea unui nou gen de muzică şi anume cântecele pentru copii, numite şi cântece fröbeliene.

Concepţia lui Fröbel ţine cont de câteva importante principii pedagogice şi metodice,

dintre care enumerăm: activitatea trebuie să fie plăcută, aceasta se va desfăşura sub forma de joc cu intenţia de a armoniza toate facultăţile copilului şi va stimula în acelaşi timp spontaneitatea lui.

Émile Jacques Dalcroze (1865 - 1950) consideră ca forţă canalizatoare ritmul, care trebuie sesizat prin intelect şi concretizat, fiind pus în slujba dezvoltării afectivităţii.

După pregătirea ritmică sunt urmărite deprinderile destinate solfegierii şi apoi deprinderii cântatului la pian. Aceste deprinderi sunt enumerate în lucrarea sa Le rythme, la musique et l’education şi se consideră că atât solfegiul cât şi interpretarea instrumentală antrenează atenţia şi controlul de sine.

Pe baza principalului scop stabilit de Dalcroze privind trăirea cu intensitate a muzicii, se vor dezvolta principiile şi normele euritmiei educaţionale, susţinută de Rudolf Steiner şi de şcolile Waldorf. Aceste şcoli vor considera euritmia obligatorie, practicându-se în fiecare după-amiază, în acea parte a programului numită fantezistă. Aici ne interesează finalitatea muzicală a acestor cursuri: funcţionarea în unitatea a unei formaţii corale şi a unei orchestre performante în care-şi desfăşoară activitatea elevii.